Winter feeling

Simt mirosul iernii ce imi inteapa sufletul si amintirea vremii se abate asupra mea,de parca ar vrea sa imi smulga credintele . Trecutul se reflecta in ochii mei si moare acolo, ca tribut al viitorului. Totul trece... efemer. Vremea s-a urcat in carul lui Cronos si s-a inecat in albastul pur al cerului de iarna, si cu ea s-au dus si visele mele. E trist sa vezi ca ramai fara simturi in fata lucrurilor ce te faceau sa atingi ,candva ,infinitul albastului strajuit de lumina blonda a soarelui. S-au dus si originile ..si brusc m-am trezit in neantul unei lumi murdarite de pacat.
Sunt singura si mi-e teama ca as putea da gres , mi-e teama ca m-as scunda in pacatul propriei mele visari. Fara trecut, prezentul si viitorul aluneca in abisurile imaginatiei.
Trecutul nu este o cufar plin de amintiri, ce au murit odata cu frunzele toamnei, ci momentul in care oamenii ce iti demonstreaza ca a fost adevarat, ca sunteti legati prin punti de incredere . Abia atunci amintirile capata valoare.Cum as putea construi prezentul cand nu am certitudinea ca nu am visat!
In concluzie , am visat …Mi-am construit proprille mele amintiri prin intermediul unor personaje fictive. Ciudat este ca le intalnesc in realitate , le-am mai cunoscut…Da,dar intr-o alta viata.

Lupta.

Lupta ... Lupta cu destinul, lupta cu ei , lupta cu tine.A vrut sa lupte dintr-un singur motiv, sa fie ,el, acela , sa poate spune " Da , eu am fost ! Eu am lupat acolo! Eu am invins !"
Si-a ales ca oponent destinul, si l-a lovit miseleste cu nerecunostinta peste carapacea lui pietrificata de ani.A repetat actiunea, iar si iar, capatand mai multa incredere in sine. Vroia sa stea de vorba cu ingerii la palpaitul unei lumanari. Dar pentru indrazneala lui, destinul a batut odata din aripi si l-a arucat in abisurile lumii.
Aici a intalnit oamenii.Auzise de la batranul Cronos ca ei au fost cei care au atins nemurirea, ei au ucis monstri cei fiorosi.dar erau mai mici decat se astepta,inofensivi cu ochii pasnici si visatori.Victoria i sa parut evidenta. Fara sa se gandesca la altceva , i-a lovit cu amagire, tradare, ironie, dar ei nu au ripostat, cum se astepta, si i-au intors spatele.
A ramas singur, in mijlocul orasului pustiu, si incerca sa se invinga pe sine.Dintre toate armele pe care le incerca, uitarea il durea cel mai tare, cea careil ingenunchiase pe asfaltul rece. Pentru prima data era dezamagit, el era cel invins. Cerul capatase nuante rosiatice. Si soarele se lupta cu dusmani nevazuti cel trageau in prapasta lumii.
Intunericul se lasase peste el, iar propriile temeri il pandeau la ficare colt.Frica il stragea cu ghiarele ei puternice, dar cu toate astea ramase intins pe jos.Nu mai intelegea nimci din ce i se intampla..era intuneric, frig, ii era groaza sa priveasca in jur.
Cand se trezi, soarele blond ii mangaia fata, iar oamenii roiau in jurul sau.Era confuz.. De ce lor inca le pasa?El le facuse rau...Atunci intelese ca nu lupta e totul, nu conteaza ca invingi atat timp cat esti singur si nu are cine sa se bucure alaturi de tine. Invatase ca nu trebuie sa te lupti cu cei din jurul tau ca sa fii ACELA, ca trebuie sa ii ai aliati ca sa invingi.
Se ridica si intr-un suflet alerga la cei carora le facuse rau.Nu vroia decat iertare, si poate nu acum.. Spera ca il vor ierta candva... Merse apoi la destin ,si in genunchi ii ceru iertare, dar acesta nici nu vroia sa il asculte.Plangea deznadajduit, cu capul pe piatra tare a vremii...Trecura ani , iar el ca un paznic neadormit, strajuia la poarta lumii...
Intr-una din zile o pasare maiastra il lua pe spatele sau si il purta spre vazduhul senin. Cerul i se deschise, iar ingerii il asteptau la palpaitul unei lumanari.

Senin-pur-inger...

Senin-pur-inger-suflet-gingas-ochi-farama-pur inca odata-alb-crin-pasiune-culme-pasare-dulce-iar-copil-zambet-sclipire-dragoste-fericire-iluzie-vis-sacru-profan-deajuns-inca putin-si ce daca-
-fantezie-sarut-din nou vis-femeie-plans-si-ras-si-strans-brate-sarut-iertare-aiurea !
-iar-culme-zambet-inger-lumina-luna-speranta !
-pierdut-multime-inchipuire-ireal !
-acum-joc-pisica-alint !
-tacere-melancolie-adancuri-...-
-deodata-sentiment-explozie-bucurie-zambet-doar-
-amintire ...-...- luna, doar ea-o stea tarzie-doar noaptea si noi ! -

Unspoken words from Jean-Sebastien Monzani on Vimeo.

Aiurea.

 Sufletul i se mistuia de rabdare...

 O curiozitate nedemna pentru el , o indemna sa-si faureasca mii de vise si scenarii.Pe atunci credea in schimbare, credea in iubirea patimasa ce nu tine cont de granitele conventionale, stabilite de oameni din egoism. Stelele i se coborau in priviri imbracandu-i trupul in lumini scanteietoare de gheata. Traia emotia revederii in fiecare clipa si in fiecare cuvant..."neagra fantana a trecutului"( sau poate deloc neagra, caci traia vreun spiridus pe acolo,ce aprindea un foc mare de o orbea pe biata fata) o tragea tot mai adanc in adancurile sale luminate sau poate nu  ( e posibil sa fi fost vreo iluzie).

Un vibrat strident o trezi din vis. Privi lenes spre lumina chioara ( se duelasera 2 licurici acum multa vreme pentru o mandrete de floare, iar ea cazuse victima colaterala) . Rase ionic ..Era el.. O anunta ca va ajunge curand, iar ea cazu pe ganduri. Primul gand pe care cazu o deruta complet, aproape ca o misca : Daca as fi o miscare seismica, l-as face sa se cutremure si astfel as stii exact ce simte, caci sentimentul ar fi universal, dar asa nici macar nu pot deosebi esenta de aparenta.

Se simtea rau, parca o fanfara i-ar fi cantat la fereastra imnul disperarii.Ar fi urlat daca era sa fi fost fiara, dar conditia sa sociala nu i  permitea.I se spunea ca trebuie sa fie gratioasa ca o lebada, corecta ca un judecator si buna la suflet ca o maicuta.Si fata se revolta in sufletul ei "-Auzi tu, cine a mai vazut lebada cinstita si stareta pe deasupra".

Lasand deoparte "sclifoselile" sa ne intoarcem la cel ce urma sa vina.Si se gandi ca firesc ar fi sa-i scrie o scrioase pe care sa i-o trimita prin curier rapid.Problema nu era posta, ci ea. Se onfrunta cu o problema grava de inspratie. In cele din urma reusi sa insire cativa purici inecati in petele de cerneala. 

  "Uite mi sa terminat bateria.

<>Focul ma mistuie infricosator (...\\\----///...)caci dorul de tine nu-mi da pace( te rog adu-mi un plici caci gandurile imi zumzaie teribil).

<>......

<>

<> Te rog sa nu ma uiti . raspunde-mi imediat prin e-mail.

P.S. : As vrea sa ne vedem." 

 Bun. Cu asta aproape terminase.Acum,uita de lebede si de tot se asezandu-se turceste langa fereastra aburita asteptand vre-un semn divin de inspiratie.

Lie.

Iata ca am imbratranit... suntem ingreunati de propria ratiune...Cu fiecare zi ce trece devenim tot mai  abatuti, inecandu-ne in propriile vorbe.. Si asa incepem a minti.. E mult spus ,caci ce e minciuna pana la urma?! modificarea adevarului modelandu-l in forme infinite, imperfecte, absurde.Incepem sa credem in propriile minciuni numindu-le senini , adevaruri .Confuzia domneste in acest univers al haosului lasand urme adanci pe chipuri si in suflete. Ochii sunt primii care te mint, fiind mai ageri decat insusi gandul, imbracandu-se apoi in mantia indiferentei. 

Am intalnit de multe ori expresia: 

"Si ce? ma va ierta". Poate ca asa e ,dar oare tu te vei ierta cand va fi imposibil sa mai indrepti ceva, iar privirea ce o implori sa te mai priveasca inca odata, sa-ti vada mizeria in care te zbati, nu vrea nici macar sa te dispretuiasca...Asta e prima lovitura ce iti macina sufletul zile la rand, cufundandu-te in deznadejde... Si parca dorind sa te razbuni pe tine insuti minti din nou, cladindu-ti un nou imperiu, rodul propriei tale imaginatii.

"Si ce?! te-a iertat, dar te-a si uitat." .Si pentru un om asta e moarte lenta si  dureroasa.Te cobori in strafundurie infernului si te ridici pe un pamantul care nu-ti mai apartine de mult.Nici vocea , nici gandul nu mai sunt ale tale. Pierdute prin multitudinea de adevaruri , iti soptesc :" Te-a uitat! "

Ai fi crezut ca si sufletul are un ecou?  

It`s the wrong time.

           Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca tip pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.

            Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii ...as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit. 

            Dar palma rece a toamnei ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om... un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid...ce liniste e...de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu  pe acceasi placa invechita a timpului?!

Always.

Ne uzam incetul cu incetul si inima si sentimentul astfel ca la capatul randului suntem de nerecunoscut.Tristi, plansi si singuri  ne alinam regrete in mirosul mucid al unei amintiri ce ne bantuie obsesiv...

Ne intalnim iarasi la capat de rand mai goi de noi, mimand mecanic un gest tantru.Rapid intre noi se ridica muntii de litere negre pe pagini albe, sute de cuvinte nespuse tainuite in priviri triste,sau zambete schitate fortat.Pana si puncte pe care le punem la sfarsitul fiecarei lacrimi ne separa de timpurile acelea cand puteam sa jur ca suntem fluturi albi in palma vietii.

Si a ramas golul, amintirea unui rand unde eram eu si tu si inima si sentimentul.

Iar noi... ce-am ajuns?~! ...Tu nu ma cunosti , eu ma prefac ca nu te vad.Am imbracat forma unui sfarsit de pagina.Tu ai ramas, iar eu am alunecat iar in vidul alb al altei lumi...Cu sufletul uzat si pulsul slab am sfarsit prin a-mi fi dor de ceea ce la inceput mi se parea a fi gri in sufletul meu.

Je ne sais pas.

Uite! privesc prin galbuiul toamnei si incerc sa gasesc cerul,ce ma invaluia alte dati in sentimente pure si contrare.Ma scotea din minti, ma arunca in abisul gri a unui nor, ca mai apoi sa ma poarte intr-o balta roz de zambete. Acum ma strapunge cu reflexe roz-portocalii si-mi canta romante sub balcon.

Rad si plang, visez si cred...E ciudat... incep sa traiesc prin culorile lui, prin cant, prin tristetea lui. Imi zice povestea unui inger preschimpat in frunza,mort prematur in bratele sale,ca mai apoi sa rada molipsitor amintindu-si de cine stie ce vis.

E incoerent..dar fara sa stiu de ce ma indragostesc de personalitatea lui bizara care incetul cu incetul devine indispensabila. Ma trec fiorii cruzi ca mai apoi sa ma imbrace in murmur cei dulci si uite o luam de la capat.

Sadness.

Glasul mut al apei imi rupe radacinile..si ma poarta vuind spre infinit.Mi-a promis ca ma voi intalni cu cerul si ca-i voi putea mangaia tamplele intunecate.Stii?!, mereu mi-am dorit asta, mereu am vrut sa-ti mangai trupul si sa ma contopesc in murmurul tulbure al apei cu tine....Dar nu o cred. Stiu ca ma minte ca de fiecare data,si totusi raman inerta lasandu-ma purtata iar si iar de acelasi zgomot trist.Am impresia ca-mi pot prinde gandurile in mantia vantului,dar  chiar de as tipa stiu ca raman muta pentru tine, tot atat de oarba precum sunt si eu.

Acum stau si privesc vidul propriilor vise, iar cerul imi se rasfrange in priviri.Isi prinde  neliniste in intreaga mea fiinta pictundu-mi sufletul in gri si intuneric...

Lasa-ma sa mai zbor odata..lasa-ma sa mai cant..sa mai rad.....sa mai colorez clipele cu amintirea ta...

forget me!

Lasa-ma sa ma agat de un ultim zambet, saruta-mi dulce fruntea alba.. apoi prinde-ma de mana si uita-ma.

Inger pribeag ce mi te-ai cuibarit in suflet,esti cel ce m-a acoperit cu mantia sa alba si mi-aadus primavara in suflet ,prinzandu-mi sarutul sau langa tampla dreapta si iubirea in inima.

Inger nascut in zapada destinului ,  esti cel ce s-a topit  cu mine in acea picatura dulce de vara ,si ne-a lasat sa cadeam apoi in pulbere de stele.

Inger rece ce ai uitat care iti e cerul,de ce te-ai ascuns  in obrajii aprinsi a vre-unui mac uitat de timp?

Esti inger ,eu om ..cu ai putea crede ca as putea macar sa te ating fara sa-ti murdaresc chipul cu pete de om. ...?!!

Violin - Sad Romance
   

Din nou toamna.

Verde uitat in adancul verii si mai apoi pierdut in singurul cuvant pe care l-am scris ...apoi liniste

Ruginiu asternut peste inima si cantul meu, ingropat in miile de lacrimii dulci ale singuratatii.

Covor de ganduri pastelate peste pamantul deja rece si melancolic.

Acestea sunt cateva dintre semnele unei toamne lungi unde trairile se contopesc cu degradarea lenta a naturii, iar viata isi aduna farama de tribut. Mi-e ciuda ! Vreau sa plec si eu cu pasarile departe, acolo, sa ma intind din nou lenesa la soare si sa ma stramb atunci cand lumina mi se loveste de tample. Vreau sa simt si eu vantul in fata, sa-mi franga aripile, iar eu cu mai multa indarjire sa-l infrunt si sa-mi impun propria vointa. 

Vreau sa fiu culoare si sa cer tribut naturii...vreau sa fiu blond in mana ta sau roscat inima altuia.

Vreau sa fiu un nor , ce-ti toceste privirea si te provoaca sa-l privesti obsedant...Cu ce seamna?Iar acum sa-ti mangai sufletul , aducand un zambet in coltul gurii..Aaaa..seamna cu o inima,,

Si cu toate astea vreau sa fiu Om ! Sa visez ca sunt topita in ochiul drept al tomanei si renascuta de cel stang, sa-i simt mirosul pe pielea frageda, sa-i traiesc bucuria prin cuvinte si s-o pedepsesc cu propriile capricii.

4.toamna.2010,

Ce iti pasa tie ,toamna daca tip si iti sparg in mii de bucati oglinda ruginie si ti-o atunc inegal peste minuni si credinte? 

Ce iti pasa tie, suflet mut daca te smulg din lumina dragostei si te inec in intuneric?

Ce te chinuie pe tine,culoare stearsa din mintea unui pictor dement?

Ce te-ai face copil visator daca mana ce te apara acum,  s-ar topi in neant ?

Nu ti-ar pasa toamna mea, nici  de ti-as frange calmul, nici de te-as topi cu caldura inimii mele...

Sufletel.. doar o lacrima de pe obraz tau blond si ai putea chema ingeri..te-ar ploua cu lumina ochilor lor..te-ai intalni cu gandurile lui ca mai apoi sa-i simti din plin iubirea firava ,la palpaitul unei lumanari.

Culoare, iubita mea,te chinuie dorul...Un dor nebun, demn numai de tine, o pasiune eterna pentru acel verde palid in care te-ai pierdut de atatea ori...Te vei stinge, scumpa mea.Vei muri intr-o zi de toamna tarzie, in bratele albe ale unei pagini,ingropata de un varf de pensula...Adio...

Copilas,copilas..Cu surasul tau ai lua marea in palme si ai putea merge pe pene de inger..Stai ,esti deja unul.Hazard.Un om are grija de surasul tau senin si te invata sa zbori cu stelele printre vise.Dragul meu, te-ai murdatit cu praf de om..acum pari unul dintre ei..Iar daca nu vei mai vedea chipul de te alina, nu te speria e in sufletul tau prins cu raze de luna..

..P.S. -  Ce-as fi eu fara umbra de ecou a unui nebun beat de sentimet...?

Imaginatie.

Gri.

Pare trist...

Dar e monoton...

Un gand ma atinge, apoi ma lasa sa stau intr-o balta de necuvinte.Ce se intampla cu mine?Fiorul straniu al melancoliei ma invaluie cu griul sau si ma poarta departe, pana in uitare.Pur si simplu, nu ma mai pot gandi la nimic, iar daca as vrea sa o fac gandurile ar navali peste mine inecandu-ma in  in soaptele vantului, sau in lacrimile ploii.

Si toate astea din cauza cerului. Doar el este vinovat pentru ca s-a reflectat in ochii mei lasandu-i stersi...Ce vina am eu, ca el a devenit asa tocit...Nu stiai? Timpul l-a tocit, sau poate norii, sau poate luna..s-au de ce nu...chiar eu.Uite ca din nou ma contrazic. Imi place sa dau vina pe el pentru totul.....DAr pana la urma ce conteaza care pe care a tocit?Obisnuita ne va cufunda pe amandoi in uitare, iar norii...ei... ei ne vor sta la capatai , aruncand cu nisipul amintirilor peste pamantul nepasator si rece... Iar acum ..crezi ca sunt trista? Nu, te inseli..sunt doar o umbra a cerului, a griului sau, a vointei timpului ce pare a-l toci si mai tare ducandu-l mai departe de mine, stergandu-mi culoarea ochilor si mai mult... ....Uite-i au ramas gri....

Dormi,dragul meu.

Soarele se duce mai repede pe alte ceruri ca in alte dati.E trist sau poate ca nu e , dar sigur se intampla ceva.Pare a suferi, caci arunca cu lumini sangerande peste mine, invaluindu-ma in fiorii reci ai plecarii.

Sincer pare o lupta, o lupta cu sine insusi, de a mai ramane ,macar, pret de un vis la hotarul dintre ceruri.Razele sunt mai puternice ca in alte dati ,scaldandu-mi sufletul in revolta.De ce trebuie sa plece?De ce trebuie sa moara in fiecare seara? Pare o moarte continua si o inviere vesnica. Stii, in fiecare seara moare la orizontul nostru, ca mai apoi sa moara si la alte orizonturi si nimeni nu il plange.De ce?Nu ne e mila oare cand vedem ca ne stropeste cu sange din blondul fiintei sale?Nu ne e mila atunci cand in jurul lui murdareste mantia mandrului cer cu picaturi purpurii , rosi si cu alte mii de culori pe care nu ni le-am putea inchipui vreodata, culorile luptei impotriva sortii sau a lucrurilor firesti?Suntem asa insensibili.... 

Uite..aproape a murit.. De ce nu il ajuta nimeni? Violetul moare, moare si rosu, mor si celelalte culori, usor, usor stingandu-se cu totul.Cerul isi imbraca doliul. Asa face de  fiecare data,plange cu lacrimi de stele si aprinde luna ca o faclie ce iti poarta incet povara, anticipand parca venirea unui cortegiu funerar ce  merge si in cer si pe luciul apei .Fiecare particica a naturii  isi imbraca propriul negru, fiecare spunandu-si suferinta in propria limba.

Nu imi mai pot stapanii lacrimile... De ce asa? Si fiorul mortii pare a ma cuprinde si pe mine. Probabil asa e firea lucrurilor ca macar acum, sa fim solidari, sa vibram la unison cu natura, sa fim un intreg, sa fim Unul.Dar nu poate a fi asta... am inghetat, privirea neagra mi-a ramas atintita la orizont si nu o pot misca, sufletul mi s-a impietrit.Ma cuprinde o caldura...Ce se intampla? De ce am ramas tintuita aici? Vreau sa ma misc, sa plec departe.Intotdeauna mi-am dorit asta.Deci asa mori, deodata.... Acum inteleg... e adevarat..Noi, fluturii suntem sortiti sa urmam soarele sub pamanturi..Noi nu mai venim inapoi...... ca un tribut...noi suntem cei sacrificati...Si eu care plangeam pentru Soare...Suflet singur..pentru tine plangeai.....

                  ................................................................................................................................

..........................................................................................................................................................................

O viziune.

Ma intreb .. Oare cate compromisuri nu am facut in viata?De cate ori nu am inchis ambii ochi pentru a putea merge mai departe?Sau mai ales de cate ori nu ne-am razbunat pe cei din jurul nostru pentru micile rautati?Mi-e greu sa cred ca cineva a atins perfectiunea sau ca cineva a reusit sa se strecoare printre probleme fara a fi atins de ele.

Si parca toate aceste imperfectiuni ale vietii nu ar fi suficiente, Iubirea este ca un crin alb aruncat in noroiul scrupulelor.Greu de crezut ca acest sentiment sublim ce te poarta dincolo de imaginatie poate fi asociat cu Ura, cu Mandria...si cu toate astea e cat se poate de real.

Iubirea e puternica , Iubirea are aripi de inger, Iubirea e pura, dar cat de puternic e sufletul care primeste pentru a putea face fata capriciilor ei. E ca un copil, caci ea isi ofera intreaga fiinta pentru o clipa de atentie.Devine manioasa, plange, sufera si uneori se poate  schimba, se poate uratii, transformandu-se in Ura.Cu toate astea e aproape la fel de umana si reala ca si noi, caci face compromisuri, se lasa "calcata in picioare" doar pentru a stii ca poate atinge mana celuilalt.Spera.

Multe drame s-au nascut in numele iubirii, pentru iubire.E asa absurd, caci uneori poate o judecam gresit. Poate ca nu vrea decat sa fie acceptata asa cum e, sau poate vrea doar sa te invaluie in miresmele curcubeului si sa plece.Cine suntem noi sa o judecam?Poate ca e un inger, dar unul mic de tot, ce nu creste , nu se maturizeaza si nu invata.E vesnic acelasi copil( rasfat probabil) ce nu stie sa se comporte, ce incalca principii si realitati, ce plange de fiecare data cand se inteapa intr-un alt sentiment , ce nu invata niciodata nimic. 

Ti-as fi inchinat tie lumina ochilor mei.

As fi incercat sa prind un cuvant ce semana cu tine, dar l-as fi pierdut in niste ochi straini.

As fi vrut sa fii tu, in fiecare culoare si fiecare cant , dar n-ai fi fost.

As fi mers ca o umbra pe cerul umed, strivind ultimii nori ce mi se opuneau si t-as fi cautat.

As fi rupt si ultima stralucire din cine stie ce soare mut si ti-as fi dat-o in schimbul unui suras.

M-as fi luptat cu vantul si timpul sa te aduc aproape...dar totul ar fi fost in zadar..

As fi renuntat, iar ultima lacrima ar fi ingenunchiat la mormantul amintirii tale...

Daca glasu-mi ar fi putut purta doliu atunci as fi imprumutat din tacerea zarii si m-as fi aruncat in abisurile sufletului.

Dar nu am facut nimic din toate astea ... Nici macar nu ti-am inviat chipul si nici respiratia dulce ce ma invaluia in miresme.

.....

Ce folos..Totul a murit in clipa cand am taiat cerul in doua cu o linie desenata cu neiubire si am sarit in gol ca doi beti de prea multa fericire.

Farfum de fericire

Inca mai simt atingerea ta si glasul tau si cantul tau...

Inca suntem acolo , doar noi , aruncati in uitare..

Luna, inca, ne vegheaza prinzandu-ne in par aurul timpului..

Usor ,pe aripi de fluturi, si ei imbracati in mantia dragostei, ne contopim cu norii, cu stralucirea timida a cerului.

Iti jur ! Am atins o stea! Am inchis-o intr-un zambet gingas si ti-am daruit-o.

Iti jur! Am scris pe cer, cu murmurul ochilor, povestea unui suflet.

Apoi, n-am mai avut putere nici sa mai arunc o ultima dorinta peste lumea ta si m-am abandonat in marea ochilor tai si m-am inecat in suflul buzeler tale...

Nu stiu ce s-a mai intamplat... poate ca am zburat pe o geana de timp, sau poate te-ai abandonat si tu in pulberea divina ce ne inconjura..sau poate ...nu stiu...

M-a trezit vibratul strident al unei gaze ce vroia sa se aseza pe o pala de vant.

Eram doar eu , eu si amintirea unui rai  negru presarat cu cantul stelelor si focul ochilor tai...

Am visat nu-i asa ? Nu ai fost acolo...

Cu toate astea mirosul tau inca m-a imbata cu tine..

Cu acelasi fior, te voi astepta , invaluia in mantia unui nor...

O , nu voi mai adormi...

Macar de-as stii daca ai fost tu sau altul...sau poate, doar capriciul unui luceafar mut.

Cine suntem?

Si ajungem la rascuce de drumuri, unde trebuie sa alegem intre soare si vant.. intre tine..si tine...

Cine sunt? De unde vin?Incotro ma duc?

De multe ori nu mai stim cine suntem, sau macar cine am vrea sa fim. Ne mulam pe personalitatile altora si ajungem sa facem lucruri pe care nici nu ni le imaginam... Devenim camelionii propriilor vieti, ascunzandu-ne in propriile umbre, temeri, ganduri.

Confundare lenta. singura cu cei din jurul nostru.

Avem un vis, un tel...ambitii...dar de ce nu le indeplinim..?!

Oare e prea grea povara propriilor trairi?

Privind in jurul nostru, observam ca printr-o panza deasa de regrete lucruri care candva erau totul pentru noi.

Ce stupid.Pierduti in propriile vise.

Oare de ce s-a ajuns aici..?

Am impresia ca de cele mai multe ori vrem sa ne batem joc de ratiune.

Cine spune ca asa e bine sau rau...

Si asa in lupta asta cu noi insine ne pierdem in neantul propriei fiinte...

( Habar nu am de ce am scris la plural... poate ca asa am simtit ).

Fictiune.

Fictiune. 

Nu mint. Imi construiesc propria relitate.

Nu exageraz.Fauresac lumi.

Iarasi fictine.

Sa-ti spun un secet.

Eu nu exist. Prin cuvant ma defindesc. Po fi verde si galben in acelasi timp.Pot fi aici si acolo.Pot fi haos, Colt de stea . Pot fi tu, el sau ea fara sa-ti dai seama.

De unde te cunosc?! Din paginile timpului.

Ce vreau de la tine?! Nimic.

Cum nimic? Nimic. Banuiesc ca asta nu valoreaza asa  mult pentru tine.Mi-l poti da? amintire...

Nuu, nu aberez... e asa important!. Lumea nu a fost creata din Nimic ?!

Vezi...Mi-l dai ?

Bine atunci...

Asta a fost tot. Am plecat. 

Unde? Nu mai conteaza .

Acum de ce plangi? 

Nu minti. Nu ma iubesti. Nu stii cine sunt.

Atunci astepta-ma!!

Cat?

O zi , un veac , o speranta , credinta, impacare.

De ce nu plang?!Nu stiu. Nu pot.

Trebuie sa plec. Te iubesc.Te iubesc din nimic, pentru nimicul cu care imi umpli gandul, pentru nimicul pentru care mai facut de multe ori sa plang.

Adio!! sau Pe curand...

Cerneala

Cerneala,in cerneala as vrea sa ma imbraci , neagra, sa ma confunzi cu visarea sau poate cu gandul, cu noaptea sau cuvantul . 

Cerneala,cerneala  as vrea sa fiu, o ultima picatura uitata pe birou, o ultima dovada ca nu m-ai uitat.

Deseneaza-ma in cerneala, si aseaza-ma acolo unde nici tu nu ai putea ajunge fara sa te agati de nori. Arunca pulbere de stele peste mine , un strop de fericire, o ultima mangaiere si putin zambet. Apoi prinde-ma de coltul de cer , pe care il  arunci peste mine si fa-ma o luna , un soare , o speranta. Vreau sa fiu cerneala galbena sa ma pierzi in alte lumini . Sau alta coloare..... sa ma confund in ochii tai , in mare ,in stragerea de mana ... Fa-ma cum vrei tu, da-mi forma , da-mi ganduri si idei, sperante si vise , iubiri calme sau patimase , eterne sau efemere...

Eu, eu sunt cuvantul ce l-ai frant din sufletul tau si l-ai aruncat peste lume. L-ai luat in brate si l-ai iubit cand toti il urau ,  l-ai razbunat in noptile tarzii cu ploi de lacrimi de cerneala si  l-ai adorat ca pe un dumnezeu al sufletului.

Bunul meu creator , e randul meu sa te divinizez , te voi face etern in mintile oamenilor pe care ii invidiai atat pentru indiferenta lor , te voi face stea si mare, scoica si vultur si te voi purta in infinit prin propria-mi  fiinta . Imi apartii, iti apartin... eu, o ultima picatura de cerneala agatata pe varful unei penite...tu ,... iubitul nostalgic pe care il regasesc in paginile ninse de emotii si timp..

O stea in buzunar:X

Parfum de fericire, putina culoare peste zilele gri de un monoton molipsitor, o raza gingasa ce imi cuprinde intreaga fiinta si iarasi culoare , multa culoare si miros de lacramioare.

Colt de rai ce te-ai coborat in lumea mea, cui ii datorez miile de stele ce ard pe cerul negru ca o hartie arsa de timp? cui ii datorez dulcea mangaiere ce mi-ai prins-o in par ?

Oare nu visez..oare atingerea ta ca briza dragostei  nu-i rupta dintr-un colt de iluzie.?Esti chair tu?!!ai  venit din infinit si te-ai coborat ,surazand , cu chipul tau blond al copilariei , in oglinzile sufletului meu....Ce uimit cred ca ai fost atunci cand te-ai zarit  in strafundurile intregii mele fiinte si te-ai scaldat in sunete colorate. Si mai uimit banuiesc ca ai fost cand m-ai gasit intre cuvinte si glas de ingeri, intre suspin de fericire si rasul dement al melancoliei sau in dulcea visare a unei dimineti de primavara cand ne trezeam ninsi de alb imbatisati de miros liliachiu de fericire.

Acum stiu ca esti real, caci tu insuti mi te-ai desenat pe cerul sufletului meu , m-ai prins de mana si ne-am ascuns dupa un nor , dupa un soare , dupa un zambet , dupa noi insine... 

Cadere..

Usor, usor ma inchid ca o floare ce se lasa mangaiata de ultimele raze ale soarelui, iar apoi ii sopteste un adio trist si isi inchide petalele, sperand ca nu e ultima data cand isi vede iubitul.

Ma inchid ca intr-o scoica undeva pe fundul oceanului, vorbind doar cu lumina, speranta si visarea.

Ma inchid intr-un colt de suflet, intr-o inima pura dar singura...

Ma inchid intr-un colt de cer, acolo unde El si Mare se contopesc intr-un albastru infinit

Ma inchid intr-o pana de inger ca sa pot zbura cat mai sus...

Imi pierd increderea in Lumea si ma adancesc in abisul inimii si al viselor proprii. O indiferenta cruda, reala , ma invaluie in ceata sa deasa de stropi de cerneala aruncandu-ma in neant .

Si cu toate astea inca mai visez..Stii??! Uneori ploaia ma face sa ma indragostesc fara sa stiu ce cine?! Traiesc propria mea poveste de dragoste, cu un print fara nume ,desprins din filele unei cartii. Si el ma iubeste..:xAseara mi-a pus luna pe deget si mi-a prins o stea in par.Am urcat pe calul lui alb si mi`a arat cum visul si realitatea se unesc intr-o scoica iar apoi am aruncat-o in mare punandu-ne o dorinta... Mi-a zis in nou ca ma iubeste si sa trasformat in abur, raspandind in jurul sau uitarea si singuratatea. M-a lasat pe un nor si mi-a zis ca se va intoarce..mi-a zis sa-l astept ...

Dar uitatea imi invaluia mai aprig inima, iar printul meu se trasformase intr-o pagina dintr-un jurnal intr-un desert de amintiri. Brusc m`am intrebat ce caut acolo, sus, pe acel nor ,singura ?!De ce aveam aripi ?! De ce aveam aripi si nu puteam sa zbor ?! Cuprinsa de un dor nebun, de iubire stranie pentru pamant am satit...Brusc mi`am amintit de printul meu...Nu , nu imi era dor... caci il regaseam in acea cadere libere si fara sfarsit . Il simteam aproape in gandul meu si imi era deajuns.... 

Cadeam de minute insir, poate ore, poate ani, veacuri...De ce nu mai ajungeam pe pamant.?!!..Abia acum imi dadusem seama ca era intuneric, ca imi era frig...ca eram singura....ca plageam fara sa stiu de ce..ca nu mai aveam aripi..ca devenisem si eu fum si cadeam in sus...

Nu voi ajunge niciodata acolo , dar nici in cer nu voi mai putea cobori...vesnic in neant..intr-o cadere libera cu printul meu in gand si cu o pofta nebuna de Pamant ..

Doar o amintire ...

Timpul trece... toate sunt ingropate in desertul amintirilor:D

Acum cativa ani  imi ziceam :"CAnd voi fi mare ma voi face arheolog, sa descopar lucruri de mult uitate". Mult timp m-a fascinat acest tel ... Cu timpul am renuntat, caci atunci cand descoperi lucruri de mult uitate... lucruri sau sentimete care candva ti-au apartinut te cuprinde o senzatie  de melancolie , iar intrebarea "De ce ? " e repetativa, obsedanta...

Multe au fost ingropate..iar dupa o vreme le-am scot iarasi la lumina, ramanand cu un gust amar.Ce a ramas din ele..??!! Doar atat ??!!  Miroase a vechi, a lanced... De ce nu le-am lasat acolo, inviindu-le doar in amintirile mele,unde erau vesnic frumoase, mirosind a lacrimi de resemnare ale norilor. Simt ca nu mai am putere sa le privesc ...Doamne.. mai bine le ingrop iarasi, si imi impun sa uit acceasta intamplare nefericita .

Mi se face rau.. Simt nevoia sa o iau de la capat, dar nu mai am putere...Iarasi imi zic ca va fi iarasi bine ( poate ca ma mint..dar e o minciuna ce iti da speranta). O amagire fortata , continua, ce ti se infiripa in suflet , isi face un adapost cald si nu te mai paraseste niciodata ...

Imi doresc sa plec departe... departe de tot..insa stiu ca nu rezolv nimic.., doar prelungesc agonia unui suflet ranit,tradat..mintit...Dar poate cine stie:D ... Se spune ca Dumnezeu inchide o usa pentru a deschide alta ..asta mai devreme sau mai tarziu.. .

Love like Woe ;x

Ganduri.

        Acum cateva zile vroiam sa sterg toate amintirile..Vroiam sa plec departe caci fiecare lucru imi amintea de EL, vroiam sa ma ascund pe fundul unei mari si sa astept sa ma gasesca cineva si sa creada in mine...Aiurea. 
        De ce sa te ascunzi ? De ce sa fugi departe cand tot ce ai nevoie sa fii fericit se gaseste sub ochii tai.. 
        Fericirea?! Ce e fericirea?!! Nimeni nu a putut raspunde exact pana acum..Unii spun ca e acea briza ce te invaluie in mireme si te poarte departe dandu-ti impresia ca poti atunge stelele..Altii spun ca e acea prima raza de soare ce anunta sosirea primaverii...Sau pur si simplu acel sentiment de linsite si totusi ce iti provoaca o stare de neliniste ( gadilici in stomac )... 
Am ajuns la concluzia ca e suficient sa privesti in jurul tau pentru a-ti da seama ce mult conteaza un zambet, o imbratisare, o vorba buna...
Da sunt fericita ! Iubesc.....
 Iubesc sa stau in ploaie si sa rad ca un copil . 
 Iubesc soarele , norii , iarba si pasarile ... 
 Iubesc pe toti cei care cred in mine si imi sunt aproape. 
 Iubesc sa stau in fiecare seara sa privesc stelele sau sa ascult cum ploua.. 
 In ceea ce il priveste pe EL... Poate ca l-as mai iubi daca l-as asocia cu soarele, stelele sau cu zambetul unui copil.. Insa ,singur, este doar o bucata de hartie aruncata in sufletul meu..ce pluteste la nesfarsit pana cand timpul o va ingropa in desertul de amintiri..