Lie.

Iata ca am imbratranit... suntem ingreunati de propria ratiune...Cu fiecare zi ce trece devenim tot mai  abatuti, inecandu-ne in propriile vorbe.. Si asa incepem a minti.. E mult spus ,caci ce e minciuna pana la urma?! modificarea adevarului modelandu-l in forme infinite, imperfecte, absurde.Incepem sa credem in propriile minciuni numindu-le senini , adevaruri .Confuzia domneste in acest univers al haosului lasand urme adanci pe chipuri si in suflete. Ochii sunt primii care te mint, fiind mai ageri decat insusi gandul, imbracandu-se apoi in mantia indiferentei. 

Am intalnit de multe ori expresia: 

"Si ce? ma va ierta". Poate ca asa e ,dar oare tu te vei ierta cand va fi imposibil sa mai indrepti ceva, iar privirea ce o implori sa te mai priveasca inca odata, sa-ti vada mizeria in care te zbati, nu vrea nici macar sa te dispretuiasca...Asta e prima lovitura ce iti macina sufletul zile la rand, cufundandu-te in deznadejde... Si parca dorind sa te razbuni pe tine insuti minti din nou, cladindu-ti un nou imperiu, rodul propriei tale imaginatii.

"Si ce?! te-a iertat, dar te-a si uitat." .Si pentru un om asta e moarte lenta si  dureroasa.Te cobori in strafundurie infernului si te ridici pe un pamantul care nu-ti mai apartine de mult.Nici vocea , nici gandul nu mai sunt ale tale. Pierdute prin multitudinea de adevaruri , iti soptesc :" Te-a uitat! "

Ai fi crezut ca si sufletul are un ecou?  

It`s the wrong time.

           Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca tip pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.

            Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii ...as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit. 

            Dar palma rece a toamnei ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om... un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid...ce liniste e...de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu  pe acceasi placa invechita a timpului?!