Dormi,dragul meu.

Soarele se duce mai repede pe alte ceruri ca in alte dati.E trist sau poate ca nu e , dar sigur se intampla ceva.Pare a suferi, caci arunca cu lumini sangerande peste mine, invaluindu-ma in fiorii reci ai plecarii.

Sincer pare o lupta, o lupta cu sine insusi, de a mai ramane ,macar, pret de un vis la hotarul dintre ceruri.Razele sunt mai puternice ca in alte dati ,scaldandu-mi sufletul in revolta.De ce trebuie sa plece?De ce trebuie sa moara in fiecare seara? Pare o moarte continua si o inviere vesnica. Stii, in fiecare seara moare la orizontul nostru, ca mai apoi sa moara si la alte orizonturi si nimeni nu il plange.De ce?Nu ne e mila oare cand vedem ca ne stropeste cu sange din blondul fiintei sale?Nu ne e mila atunci cand in jurul lui murdareste mantia mandrului cer cu picaturi purpurii , rosi si cu alte mii de culori pe care nu ni le-am putea inchipui vreodata, culorile luptei impotriva sortii sau a lucrurilor firesti?Suntem asa insensibili.... 

Uite..aproape a murit.. De ce nu il ajuta nimeni? Violetul moare, moare si rosu, mor si celelalte culori, usor, usor stingandu-se cu totul.Cerul isi imbraca doliul. Asa face de  fiecare data,plange cu lacrimi de stele si aprinde luna ca o faclie ce iti poarta incet povara, anticipand parca venirea unui cortegiu funerar ce  merge si in cer si pe luciul apei .Fiecare particica a naturii  isi imbraca propriul negru, fiecare spunandu-si suferinta in propria limba.

Nu imi mai pot stapanii lacrimile... De ce asa? Si fiorul mortii pare a ma cuprinde si pe mine. Probabil asa e firea lucrurilor ca macar acum, sa fim solidari, sa vibram la unison cu natura, sa fim un intreg, sa fim Unul.Dar nu poate a fi asta... am inghetat, privirea neagra mi-a ramas atintita la orizont si nu o pot misca, sufletul mi s-a impietrit.Ma cuprinde o caldura...Ce se intampla? De ce am ramas tintuita aici? Vreau sa ma misc, sa plec departe.Intotdeauna mi-am dorit asta.Deci asa mori, deodata.... Acum inteleg... e adevarat..Noi, fluturii suntem sortiti sa urmam soarele sub pamanturi..Noi nu mai venim inapoi...... ca un tribut...noi suntem cei sacrificati...Si eu care plangeam pentru Soare...Suflet singur..pentru tine plangeai.....

                  ................................................................................................................................

..........................................................................................................................................................................

O viziune.

Ma intreb .. Oare cate compromisuri nu am facut in viata?De cate ori nu am inchis ambii ochi pentru a putea merge mai departe?Sau mai ales de cate ori nu ne-am razbunat pe cei din jurul nostru pentru micile rautati?Mi-e greu sa cred ca cineva a atins perfectiunea sau ca cineva a reusit sa se strecoare printre probleme fara a fi atins de ele.

Si parca toate aceste imperfectiuni ale vietii nu ar fi suficiente, Iubirea este ca un crin alb aruncat in noroiul scrupulelor.Greu de crezut ca acest sentiment sublim ce te poarta dincolo de imaginatie poate fi asociat cu Ura, cu Mandria...si cu toate astea e cat se poate de real.

Iubirea e puternica , Iubirea are aripi de inger, Iubirea e pura, dar cat de puternic e sufletul care primeste pentru a putea face fata capriciilor ei. E ca un copil, caci ea isi ofera intreaga fiinta pentru o clipa de atentie.Devine manioasa, plange, sufera si uneori se poate  schimba, se poate uratii, transformandu-se in Ura.Cu toate astea e aproape la fel de umana si reala ca si noi, caci face compromisuri, se lasa "calcata in picioare" doar pentru a stii ca poate atinge mana celuilalt.Spera.

Multe drame s-au nascut in numele iubirii, pentru iubire.E asa absurd, caci uneori poate o judecam gresit. Poate ca nu vrea decat sa fie acceptata asa cum e, sau poate vrea doar sa te invaluie in miresmele curcubeului si sa plece.Cine suntem noi sa o judecam?Poate ca e un inger, dar unul mic de tot, ce nu creste , nu se maturizeaza si nu invata.E vesnic acelasi copil( rasfat probabil) ce nu stie sa se comporte, ce incalca principii si realitati, ce plange de fiecare data cand se inteapa intr-un alt sentiment , ce nu invata niciodata nimic. 

Ti-as fi inchinat tie lumina ochilor mei.

As fi incercat sa prind un cuvant ce semana cu tine, dar l-as fi pierdut in niste ochi straini.

As fi vrut sa fii tu, in fiecare culoare si fiecare cant , dar n-ai fi fost.

As fi mers ca o umbra pe cerul umed, strivind ultimii nori ce mi se opuneau si t-as fi cautat.

As fi rupt si ultima stralucire din cine stie ce soare mut si ti-as fi dat-o in schimbul unui suras.

M-as fi luptat cu vantul si timpul sa te aduc aproape...dar totul ar fi fost in zadar..

As fi renuntat, iar ultima lacrima ar fi ingenunchiat la mormantul amintirii tale...

Daca glasu-mi ar fi putut purta doliu atunci as fi imprumutat din tacerea zarii si m-as fi aruncat in abisurile sufletului.

Dar nu am facut nimic din toate astea ... Nici macar nu ti-am inviat chipul si nici respiratia dulce ce ma invaluia in miresme.

.....

Ce folos..Totul a murit in clipa cand am taiat cerul in doua cu o linie desenata cu neiubire si am sarit in gol ca doi beti de prea multa fericire.