Niciodata nu mi-am inchipuit ca cerul e atat de aprope. Nu am crezut ca te poate strivi cu frumusete..
Mereu am visat sa ajung sus, sa fur o stea si sa o ascund in san ca un copil, pentru ca mai tarziu sa o pot darui mamei. Mereu am vrut sa simt parmuful acela al eternului, al infinitului ce nu-l poti dobandi decat inafara fiintei tale .
Niciodata nu mi-am imaginat ca cerul poate cobora pentru a fi atins mai usor de cei ca mine...Si iata ca intr-o zi am simtit finetea lui.Parea un sal de matase (nemasurabil pentru ochiul meu de om) aruncat de vreo regina grabita a universului asupra unui cub rubcik uitat pe pedeau prafuita a unui castel . In cadere sa , eu nu eram decat un punct luminos , vazut doar de cei mici. Cu toate acestea pentru prima oara am simtit fericirea pura, adevarata, ce nu-ti este ingaduita decat dupa ce sufletul cunoaste mantuirea prin iubire ( caci iubeam un ghiocel plapand ce isi astepta primavara )
Simteam ca era greu...cerul cadea..se strivea de pamant ca un fluture cu aripile rupte..si in caderea lui eu ma sufocam de acea beatitudine...
De-as mai fi trait o secunda...As fi putut sa zaresc nemarginirea...
