Sadness.

Glasul mut al apei imi rupe radacinile..si ma poarta vuind spre infinit.Mi-a promis ca ma voi intalni cu cerul si ca-i voi putea mangaia tamplele intunecate.Stii?!, mereu mi-am dorit asta, mereu am vrut sa-ti mangai trupul si sa ma contopesc in murmurul tulbure al apei cu tine....Dar nu o cred. Stiu ca ma minte ca de fiecare data,si totusi raman inerta lasandu-ma purtata iar si iar de acelasi zgomot trist.Am impresia ca-mi pot prinde gandurile in mantia vantului,dar  chiar de as tipa stiu ca raman muta pentru tine, tot atat de oarba precum sunt si eu.

Acum stau si privesc vidul propriilor vise, iar cerul imi se rasfrange in priviri.Isi prinde  neliniste in intreaga mea fiinta pictundu-mi sufletul in gri si intuneric...

Lasa-ma sa mai zbor odata..lasa-ma sa mai cant..sa mai rad.....sa mai colorez clipele cu amintirea ta...

forget me!

Lasa-ma sa ma agat de un ultim zambet, saruta-mi dulce fruntea alba.. apoi prinde-ma de mana si uita-ma.

Inger pribeag ce mi te-ai cuibarit in suflet,esti cel ce m-a acoperit cu mantia sa alba si mi-aadus primavara in suflet ,prinzandu-mi sarutul sau langa tampla dreapta si iubirea in inima.

Inger nascut in zapada destinului ,  esti cel ce s-a topit  cu mine in acea picatura dulce de vara ,si ne-a lasat sa cadeam apoi in pulbere de stele.

Inger rece ce ai uitat care iti e cerul,de ce te-ai ascuns  in obrajii aprinsi a vre-unui mac uitat de timp?

Esti inger ,eu om ..cu ai putea crede ca as putea macar sa te ating fara sa-ti murdaresc chipul cu pete de om. ...?!!

Violin - Sad Romance
   

Din nou toamna.

Verde uitat in adancul verii si mai apoi pierdut in singurul cuvant pe care l-am scris ...apoi liniste

Ruginiu asternut peste inima si cantul meu, ingropat in miile de lacrimii dulci ale singuratatii.

Covor de ganduri pastelate peste pamantul deja rece si melancolic.

Acestea sunt cateva dintre semnele unei toamne lungi unde trairile se contopesc cu degradarea lenta a naturii, iar viata isi aduna farama de tribut. Mi-e ciuda ! Vreau sa plec si eu cu pasarile departe, acolo, sa ma intind din nou lenesa la soare si sa ma stramb atunci cand lumina mi se loveste de tample. Vreau sa simt si eu vantul in fata, sa-mi franga aripile, iar eu cu mai multa indarjire sa-l infrunt si sa-mi impun propria vointa. 

Vreau sa fiu culoare si sa cer tribut naturii...vreau sa fiu blond in mana ta sau roscat inima altuia.

Vreau sa fiu un nor , ce-ti toceste privirea si te provoaca sa-l privesti obsedant...Cu ce seamna?Iar acum sa-ti mangai sufletul , aducand un zambet in coltul gurii..Aaaa..seamna cu o inima,,

Si cu toate astea vreau sa fiu Om ! Sa visez ca sunt topita in ochiul drept al tomanei si renascuta de cel stang, sa-i simt mirosul pe pielea frageda, sa-i traiesc bucuria prin cuvinte si s-o pedepsesc cu propriile capricii.

4.toamna.2010,

Ce iti pasa tie ,toamna daca tip si iti sparg in mii de bucati oglinda ruginie si ti-o atunc inegal peste minuni si credinte? 

Ce iti pasa tie, suflet mut daca te smulg din lumina dragostei si te inec in intuneric?

Ce te chinuie pe tine,culoare stearsa din mintea unui pictor dement?

Ce te-ai face copil visator daca mana ce te apara acum,  s-ar topi in neant ?

Nu ti-ar pasa toamna mea, nici  de ti-as frange calmul, nici de te-as topi cu caldura inimii mele...

Sufletel.. doar o lacrima de pe obraz tau blond si ai putea chema ingeri..te-ar ploua cu lumina ochilor lor..te-ai intalni cu gandurile lui ca mai apoi sa-i simti din plin iubirea firava ,la palpaitul unei lumanari.

Culoare, iubita mea,te chinuie dorul...Un dor nebun, demn numai de tine, o pasiune eterna pentru acel verde palid in care te-ai pierdut de atatea ori...Te vei stinge, scumpa mea.Vei muri intr-o zi de toamna tarzie, in bratele albe ale unei pagini,ingropata de un varf de pensula...Adio...

Copilas,copilas..Cu surasul tau ai lua marea in palme si ai putea merge pe pene de inger..Stai ,esti deja unul.Hazard.Un om are grija de surasul tau senin si te invata sa zbori cu stelele printre vise.Dragul meu, te-ai murdatit cu praf de om..acum pari unul dintre ei..Iar daca nu vei mai vedea chipul de te alina, nu te speria e in sufletul tau prins cu raze de luna..

..P.S. -  Ce-as fi eu fara umbra de ecou a unui nebun beat de sentimet...?

Imaginatie.

Gri.

Pare trist...

Dar e monoton...

Un gand ma atinge, apoi ma lasa sa stau intr-o balta de necuvinte.Ce se intampla cu mine?Fiorul straniu al melancoliei ma invaluie cu griul sau si ma poarta departe, pana in uitare.Pur si simplu, nu ma mai pot gandi la nimic, iar daca as vrea sa o fac gandurile ar navali peste mine inecandu-ma in  in soaptele vantului, sau in lacrimile ploii.

Si toate astea din cauza cerului. Doar el este vinovat pentru ca s-a reflectat in ochii mei lasandu-i stersi...Ce vina am eu, ca el a devenit asa tocit...Nu stiai? Timpul l-a tocit, sau poate norii, sau poate luna..s-au de ce nu...chiar eu.Uite ca din nou ma contrazic. Imi place sa dau vina pe el pentru totul.....DAr pana la urma ce conteaza care pe care a tocit?Obisnuita ne va cufunda pe amandoi in uitare, iar norii...ei... ei ne vor sta la capatai , aruncand cu nisipul amintirilor peste pamantul nepasator si rece... Iar acum ..crezi ca sunt trista? Nu, te inseli..sunt doar o umbra a cerului, a griului sau, a vointei timpului ce pare a-l toci si mai tare ducandu-l mai departe de mine, stergandu-mi culoarea ochilor si mai mult... ....Uite-i au ramas gri....

Dormi,dragul meu.

Soarele se duce mai repede pe alte ceruri ca in alte dati.E trist sau poate ca nu e , dar sigur se intampla ceva.Pare a suferi, caci arunca cu lumini sangerande peste mine, invaluindu-ma in fiorii reci ai plecarii.

Sincer pare o lupta, o lupta cu sine insusi, de a mai ramane ,macar, pret de un vis la hotarul dintre ceruri.Razele sunt mai puternice ca in alte dati ,scaldandu-mi sufletul in revolta.De ce trebuie sa plece?De ce trebuie sa moara in fiecare seara? Pare o moarte continua si o inviere vesnica. Stii, in fiecare seara moare la orizontul nostru, ca mai apoi sa moara si la alte orizonturi si nimeni nu il plange.De ce?Nu ne e mila oare cand vedem ca ne stropeste cu sange din blondul fiintei sale?Nu ne e mila atunci cand in jurul lui murdareste mantia mandrului cer cu picaturi purpurii , rosi si cu alte mii de culori pe care nu ni le-am putea inchipui vreodata, culorile luptei impotriva sortii sau a lucrurilor firesti?Suntem asa insensibili.... 

Uite..aproape a murit.. De ce nu il ajuta nimeni? Violetul moare, moare si rosu, mor si celelalte culori, usor, usor stingandu-se cu totul.Cerul isi imbraca doliul. Asa face de  fiecare data,plange cu lacrimi de stele si aprinde luna ca o faclie ce iti poarta incet povara, anticipand parca venirea unui cortegiu funerar ce  merge si in cer si pe luciul apei .Fiecare particica a naturii  isi imbraca propriul negru, fiecare spunandu-si suferinta in propria limba.

Nu imi mai pot stapanii lacrimile... De ce asa? Si fiorul mortii pare a ma cuprinde si pe mine. Probabil asa e firea lucrurilor ca macar acum, sa fim solidari, sa vibram la unison cu natura, sa fim un intreg, sa fim Unul.Dar nu poate a fi asta... am inghetat, privirea neagra mi-a ramas atintita la orizont si nu o pot misca, sufletul mi s-a impietrit.Ma cuprinde o caldura...Ce se intampla? De ce am ramas tintuita aici? Vreau sa ma misc, sa plec departe.Intotdeauna mi-am dorit asta.Deci asa mori, deodata.... Acum inteleg... e adevarat..Noi, fluturii suntem sortiti sa urmam soarele sub pamanturi..Noi nu mai venim inapoi...... ca un tribut...noi suntem cei sacrificati...Si eu care plangeam pentru Soare...Suflet singur..pentru tine plangeai.....

                  ................................................................................................................................

..........................................................................................................................................................................

O viziune.

Ma intreb .. Oare cate compromisuri nu am facut in viata?De cate ori nu am inchis ambii ochi pentru a putea merge mai departe?Sau mai ales de cate ori nu ne-am razbunat pe cei din jurul nostru pentru micile rautati?Mi-e greu sa cred ca cineva a atins perfectiunea sau ca cineva a reusit sa se strecoare printre probleme fara a fi atins de ele.

Si parca toate aceste imperfectiuni ale vietii nu ar fi suficiente, Iubirea este ca un crin alb aruncat in noroiul scrupulelor.Greu de crezut ca acest sentiment sublim ce te poarta dincolo de imaginatie poate fi asociat cu Ura, cu Mandria...si cu toate astea e cat se poate de real.

Iubirea e puternica , Iubirea are aripi de inger, Iubirea e pura, dar cat de puternic e sufletul care primeste pentru a putea face fata capriciilor ei. E ca un copil, caci ea isi ofera intreaga fiinta pentru o clipa de atentie.Devine manioasa, plange, sufera si uneori se poate  schimba, se poate uratii, transformandu-se in Ura.Cu toate astea e aproape la fel de umana si reala ca si noi, caci face compromisuri, se lasa "calcata in picioare" doar pentru a stii ca poate atinge mana celuilalt.Spera.

Multe drame s-au nascut in numele iubirii, pentru iubire.E asa absurd, caci uneori poate o judecam gresit. Poate ca nu vrea decat sa fie acceptata asa cum e, sau poate vrea doar sa te invaluie in miresmele curcubeului si sa plece.Cine suntem noi sa o judecam?Poate ca e un inger, dar unul mic de tot, ce nu creste , nu se maturizeaza si nu invata.E vesnic acelasi copil( rasfat probabil) ce nu stie sa se comporte, ce incalca principii si realitati, ce plange de fiecare data cand se inteapa intr-un alt sentiment , ce nu invata niciodata nimic. 

Ti-as fi inchinat tie lumina ochilor mei.

As fi incercat sa prind un cuvant ce semana cu tine, dar l-as fi pierdut in niste ochi straini.

As fi vrut sa fii tu, in fiecare culoare si fiecare cant , dar n-ai fi fost.

As fi mers ca o umbra pe cerul umed, strivind ultimii nori ce mi se opuneau si t-as fi cautat.

As fi rupt si ultima stralucire din cine stie ce soare mut si ti-as fi dat-o in schimbul unui suras.

M-as fi luptat cu vantul si timpul sa te aduc aproape...dar totul ar fi fost in zadar..

As fi renuntat, iar ultima lacrima ar fi ingenunchiat la mormantul amintirii tale...

Daca glasu-mi ar fi putut purta doliu atunci as fi imprumutat din tacerea zarii si m-as fi aruncat in abisurile sufletului.

Dar nu am facut nimic din toate astea ... Nici macar nu ti-am inviat chipul si nici respiratia dulce ce ma invaluia in miresme.

.....

Ce folos..Totul a murit in clipa cand am taiat cerul in doua cu o linie desenata cu neiubire si am sarit in gol ca doi beti de prea multa fericire.

Farfum de fericire

Inca mai simt atingerea ta si glasul tau si cantul tau...

Inca suntem acolo , doar noi , aruncati in uitare..

Luna, inca, ne vegheaza prinzandu-ne in par aurul timpului..

Usor ,pe aripi de fluturi, si ei imbracati in mantia dragostei, ne contopim cu norii, cu stralucirea timida a cerului.

Iti jur ! Am atins o stea! Am inchis-o intr-un zambet gingas si ti-am daruit-o.

Iti jur! Am scris pe cer, cu murmurul ochilor, povestea unui suflet.

Apoi, n-am mai avut putere nici sa mai arunc o ultima dorinta peste lumea ta si m-am abandonat in marea ochilor tai si m-am inecat in suflul buzeler tale...

Nu stiu ce s-a mai intamplat... poate ca am zburat pe o geana de timp, sau poate te-ai abandonat si tu in pulberea divina ce ne inconjura..sau poate ...nu stiu...

M-a trezit vibratul strident al unei gaze ce vroia sa se aseza pe o pala de vant.

Eram doar eu , eu si amintirea unui rai  negru presarat cu cantul stelelor si focul ochilor tai...

Am visat nu-i asa ? Nu ai fost acolo...

Cu toate astea mirosul tau inca m-a imbata cu tine..

Cu acelasi fior, te voi astepta , invaluia in mantia unui nor...

O , nu voi mai adormi...

Macar de-as stii daca ai fost tu sau altul...sau poate, doar capriciul unui luceafar mut.

Cine suntem?

Si ajungem la rascuce de drumuri, unde trebuie sa alegem intre soare si vant.. intre tine..si tine...

Cine sunt? De unde vin?Incotro ma duc?

De multe ori nu mai stim cine suntem, sau macar cine am vrea sa fim. Ne mulam pe personalitatile altora si ajungem sa facem lucruri pe care nici nu ni le imaginam... Devenim camelionii propriilor vieti, ascunzandu-ne in propriile umbre, temeri, ganduri.

Confundare lenta. singura cu cei din jurul nostru.

Avem un vis, un tel...ambitii...dar de ce nu le indeplinim..?!

Oare e prea grea povara propriilor trairi?

Privind in jurul nostru, observam ca printr-o panza deasa de regrete lucruri care candva erau totul pentru noi.

Ce stupid.Pierduti in propriile vise.

Oare de ce s-a ajuns aici..?

Am impresia ca de cele mai multe ori vrem sa ne batem joc de ratiune.

Cine spune ca asa e bine sau rau...

Si asa in lupta asta cu noi insine ne pierdem in neantul propriei fiinte...

( Habar nu am de ce am scris la plural... poate ca asa am simtit ).