Gri.

Pare trist...

Dar e monoton...

Un gand ma atinge, apoi ma lasa sa stau intr-o balta de necuvinte.Ce se intampla cu mine?Fiorul straniu al melancoliei ma invaluie cu griul sau si ma poarta departe, pana in uitare.Pur si simplu, nu ma mai pot gandi la nimic, iar daca as vrea sa o fac gandurile ar navali peste mine inecandu-ma in  in soaptele vantului, sau in lacrimile ploii.

Si toate astea din cauza cerului. Doar el este vinovat pentru ca s-a reflectat in ochii mei lasandu-i stersi...Ce vina am eu, ca el a devenit asa tocit...Nu stiai? Timpul l-a tocit, sau poate norii, sau poate luna..s-au de ce nu...chiar eu.Uite ca din nou ma contrazic. Imi place sa dau vina pe el pentru totul.....DAr pana la urma ce conteaza care pe care a tocit?Obisnuita ne va cufunda pe amandoi in uitare, iar norii...ei... ei ne vor sta la capatai , aruncand cu nisipul amintirilor peste pamantul nepasator si rece... Iar acum ..crezi ca sunt trista? Nu, te inseli..sunt doar o umbra a cerului, a griului sau, a vointei timpului ce pare a-l toci si mai tare ducandu-l mai departe de mine, stergandu-mi culoarea ochilor si mai mult... ....Uite-i au ramas gri....

Dormi,dragul meu.

Soarele se duce mai repede pe alte ceruri ca in alte dati.E trist sau poate ca nu e , dar sigur se intampla ceva.Pare a suferi, caci arunca cu lumini sangerande peste mine, invaluindu-ma in fiorii reci ai plecarii.

Sincer pare o lupta, o lupta cu sine insusi, de a mai ramane ,macar, pret de un vis la hotarul dintre ceruri.Razele sunt mai puternice ca in alte dati ,scaldandu-mi sufletul in revolta.De ce trebuie sa plece?De ce trebuie sa moara in fiecare seara? Pare o moarte continua si o inviere vesnica. Stii, in fiecare seara moare la orizontul nostru, ca mai apoi sa moara si la alte orizonturi si nimeni nu il plange.De ce?Nu ne e mila oare cand vedem ca ne stropeste cu sange din blondul fiintei sale?Nu ne e mila atunci cand in jurul lui murdareste mantia mandrului cer cu picaturi purpurii , rosi si cu alte mii de culori pe care nu ni le-am putea inchipui vreodata, culorile luptei impotriva sortii sau a lucrurilor firesti?Suntem asa insensibili.... 

Uite..aproape a murit.. De ce nu il ajuta nimeni? Violetul moare, moare si rosu, mor si celelalte culori, usor, usor stingandu-se cu totul.Cerul isi imbraca doliul. Asa face de  fiecare data,plange cu lacrimi de stele si aprinde luna ca o faclie ce iti poarta incet povara, anticipand parca venirea unui cortegiu funerar ce  merge si in cer si pe luciul apei .Fiecare particica a naturii  isi imbraca propriul negru, fiecare spunandu-si suferinta in propria limba.

Nu imi mai pot stapanii lacrimile... De ce asa? Si fiorul mortii pare a ma cuprinde si pe mine. Probabil asa e firea lucrurilor ca macar acum, sa fim solidari, sa vibram la unison cu natura, sa fim un intreg, sa fim Unul.Dar nu poate a fi asta... am inghetat, privirea neagra mi-a ramas atintita la orizont si nu o pot misca, sufletul mi s-a impietrit.Ma cuprinde o caldura...Ce se intampla? De ce am ramas tintuita aici? Vreau sa ma misc, sa plec departe.Intotdeauna mi-am dorit asta.Deci asa mori, deodata.... Acum inteleg... e adevarat..Noi, fluturii suntem sortiti sa urmam soarele sub pamanturi..Noi nu mai venim inapoi...... ca un tribut...noi suntem cei sacrificati...Si eu care plangeam pentru Soare...Suflet singur..pentru tine plangeai.....

                  ................................................................................................................................

..........................................................................................................................................................................

O viziune.

Ma intreb .. Oare cate compromisuri nu am facut in viata?De cate ori nu am inchis ambii ochi pentru a putea merge mai departe?Sau mai ales de cate ori nu ne-am razbunat pe cei din jurul nostru pentru micile rautati?Mi-e greu sa cred ca cineva a atins perfectiunea sau ca cineva a reusit sa se strecoare printre probleme fara a fi atins de ele.

Si parca toate aceste imperfectiuni ale vietii nu ar fi suficiente, Iubirea este ca un crin alb aruncat in noroiul scrupulelor.Greu de crezut ca acest sentiment sublim ce te poarta dincolo de imaginatie poate fi asociat cu Ura, cu Mandria...si cu toate astea e cat se poate de real.

Iubirea e puternica , Iubirea are aripi de inger, Iubirea e pura, dar cat de puternic e sufletul care primeste pentru a putea face fata capriciilor ei. E ca un copil, caci ea isi ofera intreaga fiinta pentru o clipa de atentie.Devine manioasa, plange, sufera si uneori se poate  schimba, se poate uratii, transformandu-se in Ura.Cu toate astea e aproape la fel de umana si reala ca si noi, caci face compromisuri, se lasa "calcata in picioare" doar pentru a stii ca poate atinge mana celuilalt.Spera.

Multe drame s-au nascut in numele iubirii, pentru iubire.E asa absurd, caci uneori poate o judecam gresit. Poate ca nu vrea decat sa fie acceptata asa cum e, sau poate vrea doar sa te invaluie in miresmele curcubeului si sa plece.Cine suntem noi sa o judecam?Poate ca e un inger, dar unul mic de tot, ce nu creste , nu se maturizeaza si nu invata.E vesnic acelasi copil( rasfat probabil) ce nu stie sa se comporte, ce incalca principii si realitati, ce plange de fiecare data cand se inteapa intr-un alt sentiment , ce nu invata niciodata nimic. 

Ti-as fi inchinat tie lumina ochilor mei.

As fi incercat sa prind un cuvant ce semana cu tine, dar l-as fi pierdut in niste ochi straini.

As fi vrut sa fii tu, in fiecare culoare si fiecare cant , dar n-ai fi fost.

As fi mers ca o umbra pe cerul umed, strivind ultimii nori ce mi se opuneau si t-as fi cautat.

As fi rupt si ultima stralucire din cine stie ce soare mut si ti-as fi dat-o in schimbul unui suras.

M-as fi luptat cu vantul si timpul sa te aduc aproape...dar totul ar fi fost in zadar..

As fi renuntat, iar ultima lacrima ar fi ingenunchiat la mormantul amintirii tale...

Daca glasu-mi ar fi putut purta doliu atunci as fi imprumutat din tacerea zarii si m-as fi aruncat in abisurile sufletului.

Dar nu am facut nimic din toate astea ... Nici macar nu ti-am inviat chipul si nici respiratia dulce ce ma invaluia in miresme.

.....

Ce folos..Totul a murit in clipa cand am taiat cerul in doua cu o linie desenata cu neiubire si am sarit in gol ca doi beti de prea multa fericire.

Farfum de fericire

Inca mai simt atingerea ta si glasul tau si cantul tau...

Inca suntem acolo , doar noi , aruncati in uitare..

Luna, inca, ne vegheaza prinzandu-ne in par aurul timpului..

Usor ,pe aripi de fluturi, si ei imbracati in mantia dragostei, ne contopim cu norii, cu stralucirea timida a cerului.

Iti jur ! Am atins o stea! Am inchis-o intr-un zambet gingas si ti-am daruit-o.

Iti jur! Am scris pe cer, cu murmurul ochilor, povestea unui suflet.

Apoi, n-am mai avut putere nici sa mai arunc o ultima dorinta peste lumea ta si m-am abandonat in marea ochilor tai si m-am inecat in suflul buzeler tale...

Nu stiu ce s-a mai intamplat... poate ca am zburat pe o geana de timp, sau poate te-ai abandonat si tu in pulberea divina ce ne inconjura..sau poate ...nu stiu...

M-a trezit vibratul strident al unei gaze ce vroia sa se aseza pe o pala de vant.

Eram doar eu , eu si amintirea unui rai  negru presarat cu cantul stelelor si focul ochilor tai...

Am visat nu-i asa ? Nu ai fost acolo...

Cu toate astea mirosul tau inca m-a imbata cu tine..

Cu acelasi fior, te voi astepta , invaluia in mantia unui nor...

O , nu voi mai adormi...

Macar de-as stii daca ai fost tu sau altul...sau poate, doar capriciul unui luceafar mut.

Cine suntem?

Si ajungem la rascuce de drumuri, unde trebuie sa alegem intre soare si vant.. intre tine..si tine...

Cine sunt? De unde vin?Incotro ma duc?

De multe ori nu mai stim cine suntem, sau macar cine am vrea sa fim. Ne mulam pe personalitatile altora si ajungem sa facem lucruri pe care nici nu ni le imaginam... Devenim camelionii propriilor vieti, ascunzandu-ne in propriile umbre, temeri, ganduri.

Confundare lenta. singura cu cei din jurul nostru.

Avem un vis, un tel...ambitii...dar de ce nu le indeplinim..?!

Oare e prea grea povara propriilor trairi?

Privind in jurul nostru, observam ca printr-o panza deasa de regrete lucruri care candva erau totul pentru noi.

Ce stupid.Pierduti in propriile vise.

Oare de ce s-a ajuns aici..?

Am impresia ca de cele mai multe ori vrem sa ne batem joc de ratiune.

Cine spune ca asa e bine sau rau...

Si asa in lupta asta cu noi insine ne pierdem in neantul propriei fiinte...

( Habar nu am de ce am scris la plural... poate ca asa am simtit ).

Fictiune.

Fictiune. 

Nu mint. Imi construiesc propria relitate.

Nu exageraz.Fauresac lumi.

Iarasi fictine.

Sa-ti spun un secet.

Eu nu exist. Prin cuvant ma defindesc. Po fi verde si galben in acelasi timp.Pot fi aici si acolo.Pot fi haos, Colt de stea . Pot fi tu, el sau ea fara sa-ti dai seama.

De unde te cunosc?! Din paginile timpului.

Ce vreau de la tine?! Nimic.

Cum nimic? Nimic. Banuiesc ca asta nu valoreaza asa  mult pentru tine.Mi-l poti da? amintire...

Nuu, nu aberez... e asa important!. Lumea nu a fost creata din Nimic ?!

Vezi...Mi-l dai ?

Bine atunci...

Asta a fost tot. Am plecat. 

Unde? Nu mai conteaza .

Acum de ce plangi? 

Nu minti. Nu ma iubesti. Nu stii cine sunt.

Atunci astepta-ma!!

Cat?

O zi , un veac , o speranta , credinta, impacare.

De ce nu plang?!Nu stiu. Nu pot.

Trebuie sa plec. Te iubesc.Te iubesc din nimic, pentru nimicul cu care imi umpli gandul, pentru nimicul pentru care mai facut de multe ori sa plang.

Adio!! sau Pe curand...

Cerneala

Cerneala,in cerneala as vrea sa ma imbraci , neagra, sa ma confunzi cu visarea sau poate cu gandul, cu noaptea sau cuvantul . 

Cerneala,cerneala  as vrea sa fiu, o ultima picatura uitata pe birou, o ultima dovada ca nu m-ai uitat.

Deseneaza-ma in cerneala, si aseaza-ma acolo unde nici tu nu ai putea ajunge fara sa te agati de nori. Arunca pulbere de stele peste mine , un strop de fericire, o ultima mangaiere si putin zambet. Apoi prinde-ma de coltul de cer , pe care il  arunci peste mine si fa-ma o luna , un soare , o speranta. Vreau sa fiu cerneala galbena sa ma pierzi in alte lumini . Sau alta coloare..... sa ma confund in ochii tai , in mare ,in stragerea de mana ... Fa-ma cum vrei tu, da-mi forma , da-mi ganduri si idei, sperante si vise , iubiri calme sau patimase , eterne sau efemere...

Eu, eu sunt cuvantul ce l-ai frant din sufletul tau si l-ai aruncat peste lume. L-ai luat in brate si l-ai iubit cand toti il urau ,  l-ai razbunat in noptile tarzii cu ploi de lacrimi de cerneala si  l-ai adorat ca pe un dumnezeu al sufletului.

Bunul meu creator , e randul meu sa te divinizez , te voi face etern in mintile oamenilor pe care ii invidiai atat pentru indiferenta lor , te voi face stea si mare, scoica si vultur si te voi purta in infinit prin propria-mi  fiinta . Imi apartii, iti apartin... eu, o ultima picatura de cerneala agatata pe varful unei penite...tu ,... iubitul nostalgic pe care il regasesc in paginile ninse de emotii si timp..

O stea in buzunar:X

Parfum de fericire, putina culoare peste zilele gri de un monoton molipsitor, o raza gingasa ce imi cuprinde intreaga fiinta si iarasi culoare , multa culoare si miros de lacramioare.

Colt de rai ce te-ai coborat in lumea mea, cui ii datorez miile de stele ce ard pe cerul negru ca o hartie arsa de timp? cui ii datorez dulcea mangaiere ce mi-ai prins-o in par ?

Oare nu visez..oare atingerea ta ca briza dragostei  nu-i rupta dintr-un colt de iluzie.?Esti chair tu?!!ai  venit din infinit si te-ai coborat ,surazand , cu chipul tau blond al copilariei , in oglinzile sufletului meu....Ce uimit cred ca ai fost atunci cand te-ai zarit  in strafundurile intregii mele fiinte si te-ai scaldat in sunete colorate. Si mai uimit banuiesc ca ai fost cand m-ai gasit intre cuvinte si glas de ingeri, intre suspin de fericire si rasul dement al melancoliei sau in dulcea visare a unei dimineti de primavara cand ne trezeam ninsi de alb imbatisati de miros liliachiu de fericire.

Acum stiu ca esti real, caci tu insuti mi te-ai desenat pe cerul sufletului meu , m-ai prins de mana si ne-am ascuns dupa un nor , dupa un soare , dupa un zambet , dupa noi insine... 

Cadere..

Usor, usor ma inchid ca o floare ce se lasa mangaiata de ultimele raze ale soarelui, iar apoi ii sopteste un adio trist si isi inchide petalele, sperand ca nu e ultima data cand isi vede iubitul.

Ma inchid ca intr-o scoica undeva pe fundul oceanului, vorbind doar cu lumina, speranta si visarea.

Ma inchid intr-un colt de suflet, intr-o inima pura dar singura...

Ma inchid intr-un colt de cer, acolo unde El si Mare se contopesc intr-un albastru infinit

Ma inchid intr-o pana de inger ca sa pot zbura cat mai sus...

Imi pierd increderea in Lumea si ma adancesc in abisul inimii si al viselor proprii. O indiferenta cruda, reala , ma invaluie in ceata sa deasa de stropi de cerneala aruncandu-ma in neant .

Si cu toate astea inca mai visez..Stii??! Uneori ploaia ma face sa ma indragostesc fara sa stiu ce cine?! Traiesc propria mea poveste de dragoste, cu un print fara nume ,desprins din filele unei cartii. Si el ma iubeste..:xAseara mi-a pus luna pe deget si mi-a prins o stea in par.Am urcat pe calul lui alb si mi`a arat cum visul si realitatea se unesc intr-o scoica iar apoi am aruncat-o in mare punandu-ne o dorinta... Mi-a zis in nou ca ma iubeste si sa trasformat in abur, raspandind in jurul sau uitarea si singuratatea. M-a lasat pe un nor si mi-a zis ca se va intoarce..mi-a zis sa-l astept ...

Dar uitatea imi invaluia mai aprig inima, iar printul meu se trasformase intr-o pagina dintr-un jurnal intr-un desert de amintiri. Brusc m`am intrebat ce caut acolo, sus, pe acel nor ,singura ?!De ce aveam aripi ?! De ce aveam aripi si nu puteam sa zbor ?! Cuprinsa de un dor nebun, de iubire stranie pentru pamant am satit...Brusc mi`am amintit de printul meu...Nu , nu imi era dor... caci il regaseam in acea cadere libere si fara sfarsit . Il simteam aproape in gandul meu si imi era deajuns.... 

Cadeam de minute insir, poate ore, poate ani, veacuri...De ce nu mai ajungeam pe pamant.?!!..Abia acum imi dadusem seama ca era intuneric, ca imi era frig...ca eram singura....ca plageam fara sa stiu de ce..ca nu mai aveam aripi..ca devenisem si eu fum si cadeam in sus...

Nu voi ajunge niciodata acolo , dar nici in cer nu voi mai putea cobori...vesnic in neant..intr-o cadere libera cu printul meu in gand si cu o pofta nebuna de Pamant ..